Strazile Sătmarului sunt pustii și blur-uite.image Centrul ăsta plin de istorie din nordul României ascunde în apartamentele lui oameni cu povești nespuse. Povești care îți seacă sufletul de putere. Povești cu femei pentru care apusul nu înseamnă decât un alt sfârșit de zi țintuit în același scaun cu rotile ruginit care le poartă suferința. Femei pe care le vei găsi pregătind cina între aceași pereți cu durerea scrijelită pe ei. Povești cu copii maturizați prematur. Copii pentru care copilărie e doar un cuvânt fără sens. Sătmarul e orașul în care scrisorile de dragoste sunt pline de praf, uitate de mult într-un sertar al noptierei. Satu Mare e orașul în a cărui apartamente vei descoperi că draperiile sunt un paravan nu doar pentru geamurile mari. Vei descoperi că ele maschează și cupluri nefericite, pierdute în rutină. Cupluri care uită că totul a pornit de la fluturii primului sărut, undeva pe o bancă fără spătar. Ți-ar fi greu să înțelegi și de ce ele toate aleargă mai apoi suspinând spre alte brațe, mai calde. Nu vei înțelege de asemenea de ce ele își găsesc alinarea mai apoi, acolo. Ți-ar fi greu să le înțelegi povestea luminată de becul ăla atârnat din tavan.
Ei, noi toți, chiar și tu de acolo din spatele ecranului te întrebi unde e fericirea. Unde și de ce uneori e atât de departe de prezent. Unde, dar mai mai ales de ce întârzie să apară? De ce se adună în calendar atâtea nopți cu așternuturi albe nepătate de sentimente și neșifonate de dragoste?
De ce în atât de mulți noi doi, te iubesc s-a transformat în și eu…?
De ce fericire se tasteaza rapid, dar are feedback atât de greoi?
De ce în nopțile friguroase trecutul ascuns după uși, mai adie prin camera sufletului ademenindu-ne spre el?

De ce iertarea trebuie să înceapă cu noi și de ce fără ea sufletul stă prizonier intr-o cușcă?
De ce ploaia nu poate să spele suferința, să lase sufletele curate?
De ce vântul nu poate să poarte inimile rănite-n zbor spre depărtări albastre?
De ce soarele nu poate să încălzească inimile reci?
De ce femeilor acelea suferințele le-au lăsat urme în privire? De ce ochii ei de un albastru marin sunt atât de goi când apune soarele?
De ce te simți atât de impotent în a o ajuta?
De ce atât de mult artificiu înlocuiește simplul te iubesc?
De ce nu reușim să vedem frumusețea în culorile care ne îmbracă camera sufletului?
De ce la final toate regretele sunt tardive?

De ce?

You May Also Like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *