Se întâmplă de foarte multe ori să stau la discuții cu oamenii despre haine, despre faptul că într-o relație interumană nu aspectul fizic ar trebui să conteze ci sufletul, că o țoală cu x etichetă cumpărată de la un designer cu butic pe Bulevardul Montaigne nu ar trebui să încline balanța conduitei în raport cu ceilalți oameni, în final toată discuția fiind centrată spre modalitățile ascunse prin care eu găsesc piese deosebite la preț de nimic prin magazinele Second Hand ori Outlet,  la final concluzionându-se, niciodată în unanimitate, că este vorba despre noroc și timp liber berechet (chipurile) dedicat acestui sport numit „scotocit prin Magazine Second Hand”.

La un prim contact cu mine, ori o discuție (superficială, evident) ai tinde să acorzi credit celor scrise mai sus. Dacă stai însă mai mult în proximitatea-mi vei înțelege că este mai mult decât noroc, Mercur în retrograd și timp liber berechet, fiind vorba despre chimie. 

După cum cred că v-am mai spus, ori aici, pe blog, ori pe Instagram în ultima perioadă am început să-mi acord timp mie, să mă ascult, să încerc lucruri noi, să zâmbesc, să greșesc, să-mi observ reacțiile în anumite contexte și mai apoi să le analizez, încercând să aflu de ce treaba aceea se întâmplă în acel mod, iar reacția este aceea. Și nu cred că e vreo deformație profesională :))

În felul acesta am înțeles, fără prea multe cercetări și anale ale istoriei conspectate, că noi oamenii suntem atrași de anumite lucruri care ne crează o stare de bine, de împlinire și, în definitiv, ne fac să ne simtem  într-un fel. Fără prea multe explicații se întâmplă deseori să se formeze o chimie organică sau nu între anumite lucruri materiale și oameni, fenomen pe care, în acest moment al vieții, îl trăiesc și eu deseori însă pe care nu-l pot explica în cuvinte. Și oricum cred că ar fi o discuție cu multe radiale și semne de întrebare pe alocuri.

La fel s-a întâmplat și în cazul sacoului din imaginile următoare, care a avut un traseu spinos tare până a ajuns la mine în șefoner, ca ulterior să fie pozat într-o dimineață de august la ora 7:00, la Castelul Wesselényi din Jibou.

L-am întâlnit în urmă cu o lună și ceva, într-un outlet din Baia Mare și pot să afirm că a fost momentul în care literlamente mi-a zvâcnit o venă la cap. L-am probat și fără a exagera în vreun fel am simțit ceva. Nu vă gândiți la vreo senzație regăsită în vreo peliculă cu multe X-uri difuzată într-o sâmbătă după ora 00, că nu-i cazul. Efectiv a fost acea senzație pe care o simți atunci când găsești un lucru pe care-l căutai undeva în universul acesta transvers și pe care, atunci când l-ai găsit, ai putea să mori și să învii de două ori doar să știi că e al tău, că poți să-l așezi minute bune mai tâziu în șifonier imaginându-ți unde o să-l porți. Sau în cazul meu, a doua zi dimineață: Unde dracu îl mai port și pe ăsta că e tare deschis la culoare și încă nu-s așa celebru să fiu nominalizat la Premiile Nobel să am un context ok să-l îmbrac.

Prima dată nu am fost foarte hotărât dacă să-l cumpăr sau nu, asta pentru că avea niște pete pe unul dintre umeri, imagine care m-adezarmat, gândindu-mă că nici Issus din Nazaret nu-i va putea reda albul de odinioară. I-am acordat totuși o șansă, vânzătoarele asigurându-mă că-l vor trimite pe cheltuiala lor la curățătorie. 5 zile mai târziu primesc un telefon care mă anunță că sacoul s-a întors în magazin acolo unde mă așteaptă ca zăpada virgină și nevălurită din munții Alpi, pentru o probă noo.

Mi-am făcut timp și m-am dus să-l probez, l-am achitat și mai apoi am plecat acasă, tot drumul spre casă zâmbind, mai degrabă ca cineva cu nevoia urgentă de a consulta un psihiatru, decât ca cineva care tocmai și-a achiziționat un sacou mișto.

În momentul pătrunderii în imobilul în care domiciliez, nu știu prin ce extorsiune a uni degajament ori prin ce rază Dumnezeiască îmi dau seama că sacoul meu, în dreptul unei mâneci are o problemă, însemnând o pată, care chipurile n-a fost curățată cum trebuie de unde a venit. Evident am fost în câteva minute înapoi în magazin cu „zacoul” la subsemnatul dorind să restitui produsul pe motivul „doamnă da n-a ieșit pata” și să-mi capăt bănuții înapoi, spre a-i investi în alte veșminte care să acopere trupu-mi în nopțile pusti și reci. Nu știu cum s-a întâmplat, însă dintre toate cele 5 persoane aflate în acel moment în magazin doar eu eram acela care vedea un sacou pătat, singurul lucru pe care vânzătoarele l-au putut face a fost să-mi facă un bon de cumpărături în cuantumul prețului achitat pentru haină pe care ulterior să-i folosesc în magazin.

Am bătut palma și am plecat spre casă gândindu-mă că cine știe ce stoc va urma și totuși nu va fi nevoie să plâng în pernă după minunatul sacou.

Nu pot să explic prea bine în cuvinte sentimentul, iar pentru unii dintre voi poate suna fantasmagorice cuvintele care vor urma, acestea fiind cernute pe o foaie virtuală de buricele degetelor unui bărbat de 25 de ani, de 1.83 m, însă atunci când l-am lăsat în magazin am simțit că m-am despărțit de ceva, acel sentiment extrem de ciudat pe care cu greu și-l pot explica chiar și specialiștii de la Sanatoriul de Nevroze mintale Predeal. Anyway, a fost nașpa de tot.

De fiecare dată când vizitam magazinul spre a vedea dacă au adus ceva noutăți, ori dacă pur și simplu s-a dus la altcineva mă gândeam că poate ar trebui să-l iau totuși acasă și să-l duc eu la curățătoria la care-mi duc hainele atunci când acestea au probleme, că poate ar trebui să încerc totuși.

Toată perpelirea aceasta am dus-o până în seara dinaintea plecării la Jibou, când am spus că indiferent ce o fi mă întorc la magazin, îmi cer scuze pentru tot du-te vino-ul acesta cu umerașe în spate prin oraș, iau acasă haina și o-i vedea ce va fi.

Zis și făcut, iar la 18:45 sacoul era din nou în șifonierul meu, iar de această dată surpriză, petele erau doar o iluzie optică creată de catifeaua albă care, adunată ca urmare a procesului de îmbrăcare crea niște umbre foarte ușor confundabile cu petele.

Astfel, mă întorc la afirmația inițială privind hainele. O-i fi având noroc, timp liber berechet, ori chimie cu anumite haine?

Spuneți-mi voi!

Vă las cu pozele.

You May Also Like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *